Murakami Ryu, rebelul

Ne continuam periplul prin lumea minunata a Japoniei si ajungem astazi la unul dintre preferatii mei: domnul Murakami, Ryu Murakami. O sa ajungem si la celalalt Murakami, el fiind logic preferatul meu celalalt :) Murakami Ryu este un tip genial, dupa umila mea parere. Este un fel de David Lynch al Japoniei, un Lynch al cartilor nu al filmelor. Cred acum ca mi-a venit ideea, ca lui Lynch i-ar place la nebunie sa faca o ecranizare dupa Ecstasy de exemplu. Deja si vad un fel de Wild at heart partea a doua. Inca nu stiu cine ar fi protagonistii, actorii vreau sa spun,dar ar gasi el Lynch unii pe masura. Cu siguranta. Cum spuneam, Murakami este un extravagant, un nonconformist, unul caruia ii place sa arate toate dedesubturile, caruia nu ii este frica de nimic, personajelor lui insa le este frica de..diverse. Cartile lui atrag, incita, iti excita nervii, privirea, gandirea, simturile. Te atrag in mijlocul vartejului din care nici cand ai terminat de citit s-ar putea sa nu mai scapi. Are el un fel de a scrie care pe mine ma lasa buimaca de fiecare data. E cred si ceva aproape freudian la mijloc, are cred eu chiar efect terapeutic. Asta depinde de terapie, dar probabil si de "boala" :P Cum spuneam, biblioteca mea e plina de intreaga serie aparuta, sper sa le fi luat pe toate. Am inceput cu "Albastru nemarginit, aproape transparent", am continuat cu "Copiii de aruncat", am trecut prin "Supa miso" si am ajuns la "Ecstasy". "Albastru..." este deseori comparat cu Trainspotting. Eu il vad mai aproape de Blue velvet al lui Lynch. Chiar am senzatia ca personajele trec prin aceleasi transformari. Droguri, sex si ciudateniile vietii sunt toate prezente. Un grup de japonezi tineri experimenteaza viata pe o fosta baza americana si fac cam tot ce le trece prin cap. Si le trec muuuuulte. Eu acest roman il vad ca pe unul scurt dar concis, unul de inceput de initiere. Consider ca a scris totusi altele mai bune. "Copiii de aruncat" este un fenomen pentru mine, ajunge sa fie pe aceeasi treapta cu "Kafka pe malul marii" al lui Haruki Murakami. Sunt carti pe care odata ce le-ai citit te transformi, risti sa nu mai fi la fel. Si poate nu e doar un risc ci un adevar. Cartea asta este o epopee, una moderna in adevaratul sens al cuvantului. Personajele trec prin niste situatii atat de greu de inchipuit si totusi le vezi parca intamplandu-se intr-un real fictiv care te lasa masca. Poveste porneste de la doi bebelusi abandonati in casete de bagaje intr-o gara, si continua cu vietile lor impreuna. Este o intriga extraordinara, cu cei doi baieti la orfelinat si mai apoi la familia adoptiva. Sa ii vezi si sa ajungi sa ii cunosti pana in forul lor interior este ceva fantastic, o aventura pe care o traiesti cu ei impreuna. Dar sa ajungi sa ii cunosti inseamna sa realizezi si cat de diferiti sunt cei doi, sa ajungi sa-i cunosti inseamna sa iti dai seama de faptul ca destinul lor nu a fost niciodata comun.

Pe cînd îşi termina de dat cu ojă degetul mare de la mîna stîngă, bebeluşul, aproape asfixiat în cutia de carton, a început să transpire abundent. Mai întîi sudoarea i-a curs pe frunte, pe piept şi la subsuori, dar treptat i-a acoperit tot corpul şi l-a îngheţat. Şi-a mişcat degeţelele şi a deschis gura. Apoi a izbucnit deodată într-un plîns exploziv, din pricina căldurii. Era imposibil să dormi liniştit în cutia aceea în care nu intra nici un pic de aer proaspăt şi totul era umed. Fierbinţeala îi făcea sîngele să circule de cîteva ori mai repede decît în mod normal şi l-a trezit. În cutia încinsă şi întunecată, bebeluşul s-a născut din nou, la şaptezeci şi şase de ore de cînd ieşise din pîntecele femeii. A continuat să plîngă pînă cînd a fost descoperit.

Este ceva ireal sa te gandesti ca vrei sa iti gasesti mama doar dupa bataile inimii pe care ti-le amintesti si dupa mirosul pe care ea il degaja. Dar la un moment dat declicul se produce, si...nu mai vrei s-o intalnesti ca sa o cunosti si atat ci vrei s-o gasesti ca sa o omori. Sfarsitul povestii? Cititi si promit ca nu veti regreta nici macar O FILA!

În timp ce privea poze cu machetele construite de Hashi pe duşumeaua dormitorului, psihiatrul a început să vorbească: — Cu toatele sînteţi, desigur, învăţate cu copii lipsiţi de contactul cu părinţii, după care tînjesc, şi care se închid în sine. Dacă scoatem din discuţie bolile psihice congenitale, psihozele copiilor şi ale sugarilor au două cauze posibile, şi anume relaţiile cu părinţii şi factorii de mediu. După cum ştiţi ca educatori, într-un anume sens, toţi copiii sînt psihotici. Mentalul se dezvoltă în aceeaşi succesiune ca şi fizicul. Pentru ca această dezvoltare să decurgă după cum trebuie, sînt necesari anumiţi stimuli din mediul înconjurător, anumite indicaţii. Este imposibil însă ca aceasta să se întîmple la modul ideal, ba mai mult, propriile noastre puteri sînt limitate şi un copil care se dezvoltă rămîne cu o sumedenie de probleme nerezolvate. În ceea ce îi priveşte pe cei doi, poate fi o schizofrenie infantilă în fază incipientă şi, în acest caz, este vorba de o deficienţă organică, de o afecţiune cerebrală, probleme de metabolism, sau chiar probleme genetice, din nefericire în stadiul acesta nu mă pot exprima. Dacă cei doi suferă de autism, se poate spune că este un caz medical ieşit din comun, şi eu unul tind să cred că aşa stau lucrurile. Este vorba de o psihoză infantilă simbiotică, o tulburare care apare la separarea de mamă. La aproximativ şase luni, copilul începe să facă distincţia între sine şi celălalt şi îşi pierde sentimentul de unitate cu mama. În acest moment, se refugiază în iluzia plăcută de putere nelimitată a sentimentului de comuniune cu mama, pe care a avut-o în primele şase luni de viaţă. Nu interacţionează cu cei din jur, percepe mediul înconjurător ca fiindu-i ostil, ca fiind cel care l-a despărţit de mamă şi încearcă să îl distrugă. Se închide în sine, în iluzia omnipotenţei. Să luăm de pildă cazul lui Hashio Mizouchi. Refuză aproape în întregime să interacţioneze cu alţii, dar îşi construieşte acele miniaturi neobişnuite. Vedeţi dumneavoastră, autismul poate lua două aspecte, creator sau steril. În cazurile în care pacienţii s-au separat de lume şi sînt într-o stare mentală sărăcită, spunem că avem de-a face cu un autism steril. În cazurile în care există o lume mentală bogată, este vorba de autism creator. Desigur, în cazul lui Hashio Mizouchi, avînd în vedere artifactele pline de imaginaţie pe care le produce, este vorba de cel de-al doilea tip. Apoi, Kikuyuki Sekikuchi. Acest copil acuză teama de nemişcare şi îşi doreşte o deplasare rapidă prin aer, dar nu participă în mod activ în lumea exterioară. Prin această mişcare precipitată încearcă mai degrabă să intre în sine. Obsesia sa, că lîngă el se află ceva care se pregăteşte să îşi ia zborul, cu mare zgomot, denotă de fapt teama pe care o simte faţă de el însuşi. Lucrul în care este adîncit Hashio Mizouchi cînd îşi construieşte grădinile sale miniaturale şi cel de care se teme Sekikuchi Kikuyuki sînt unul şi acelaşi. Ştiţi de fapt despre ce este vorba? Este vorba de energie. De cînd mi-aţi telefonat mi-aţi trezit interesul şi am căutat informaţii despre nou-născuţii descoperiţi în boxele de bagaje. Din 1969 şi pînă în 1975 au fost găsiţi în toată ţara nu mai puţin de 68 de copii. Majoritatea au fost însă abandonaţi după ce muriseră. Dintre cei cîţiva care încă trăiau, mare parte au murit în boxe. Foarte puţini au fost descoperiţi în viaţă, dar şi aceştia au murit în spital, la scurt timp. Singurii supravieţuitori sînt aceşti doi copii. Evident că nu au amintiri conştiente, dar la cîteva ore de la naştere au văzut moartea cu ochii. Această spaimă rămîne la nivel inconştient şi faptul că trupurile lor au rezistat şi au învins e întipărit undeva în memoria lor, fie în corpii mamilari, fie în lobul frontal, fie în hipotalamus. Energia teribilă care i-a făcut pe aceşti doi copii să supravieţuiască se află undeva acolo, şi cîndva va împiedica funcţionarea firească a creierului. Prin urmare, cei doi nu pot controla această energie, într-atît este de puternică. Va dura cîţiva ani pînă cînd vor putea să imprime o anume direcţie acestei energii. — Şi ce ar fi bine să facem? au întrebat călugăriţele. Va trebui să meargă la şcoală şi poate o să îşi găsească nişte părinţi adoptivi. Nu pot creşte normal dacă suferă de autism. — Există un tratament pe care îl consider eficace pentru a putea domoli această energie. Trebuie într-un fel sau altul să îngropăm această energie în circumvoluţiunile creierului pînă cînd ea va putea fi controlată. Trebuie să îngheţăm metaboliţii şi neuronii scăpaţi de sub control. Tratamentul acesta a fost folosit şi dezvoltat în America pentru cazurile de schizofrenie acută provocată de substanţe halucinogene. Pacientul se întoarce încă o dată în pîntecele mamei, într-o stare perfectă de serenitate şi ordine. Este pus să asculte anumite sunete, sunetele unei inimi, acţionate electric; bătăile inimii unei mame, aşa cum le aude un embrion în pîntecele femeii. Inima se aude în interiorul corpului foarte tare, deoarece sunetele nu sînt transmise prin aer, ci prin lichid. Nu este vorba numai de sunete, căci acestea sînt transmise fătului prin vibraţiile sîngelui şi lichidului limfatic. Se aude ca o gamă muzicală complexă. Această tehnică a fost prezentată anul trecut, în America, la o conferinţă de psihiatrie. Atunci, un anume Michael Goldsmith, profesor la Massachusetts Institute of Technology, care se ocupă cu neurochimia – dar în timpul liber scrie romane SF – a făcut o observaţie interesantă: se pare că aceste sunete sînt foarte asemănătoare cu cele pe care le emit sateliţii artificiali de la NASA. Desigur, nu este decît o coincidenţă. Eu am ascultat aceste bătăi de inimă, ca experienţă, şi vă pot spune că este într-adevăr deosebit. Ascultate în stare de semiconştienţă, conferă un sentiment copleşitor de pace şi beatitudine. Dumneavoastră sînteţi credincioase şi poate că nu se cuvine să spun aşa ceva, dar cred că acesta era sentimentul de beatitudine pe care îl răspîndea Hristos. Din ziua următoare, Kiku şi Hashi au început să meargă la spital. Luau o doză de somnifere şi apoi li se punea o înregistrare cu bătăile unei inimi, aşa cum le aude un făt în uter.

"In supa miso" este grozav, este un fel de Blue velvet combinat cu Wild at heart, este ireal si dur, si totusi din nou parca vezi totul intamplandu-se. Un tanar devine ghid pentru straini. Ghid al cartierelor de placeri din Tokyo. Or exista si la noi din astia? Si ce fac, te duc in Bamboo? ;) La un moment dat este "racolat" de Frank, un american ciudat, si de aici tanarul nostru porneste intr-o calatorie de neuitat si din care e cat pe ce sa nu mai scape viu. Exista o scena care aminteste de una din "Wild at heart" ( cea cu impuscarea din greseala si cu zburatacirea capului) dar si cu una din "Kill Bill" ( celebrul masacru de la nunta). Dar in scris...ooo, in scris e altceva. Parca scrisul depaseste cu mult vizualul, tocmai pentru ca trebuie TU, cititorul, sa iti inchipui cum arata personajele, sa le vezi schimonoselile pe fata, sa le citesti ura sau groaza din ochi. Celor slabi de inima sau de inger nu le recomand DELOC romanul acesta. De fapt ca veni vorba nu il recomand pe Murakami. Ultimul roman, "Ecstasy" este o incursiune in viata unul japonez, departe de casa, adica tocmai in vestita America. Acolo da peste niste personaje aproape de basm, dar unul din asta mai suprarealist, care scot din el tot ce credea ca nu exista. Sado-masochismul este in floare, femeile frumoase si barbatii cu bani sunt si ei prin preajma. Totul porneste de la un banal cersator care ii inmaneaza tanarului un bilet cu un numar de telfon. La capatul celalalt al firului, o femeie. Care ce face? Ii propune ...ceva. Ce? Sa ia o pastila de ecstasy atunci cand va fi langa o "amica de incredere". Ce se petrece mai departe? Nici nu o sa va vina sa credeti. Pentru asta luati si cititi. Va recomand calduros ca si coloana sonora: HIM "Bury me deep inside your heart" de pe albumul "Razorblade Romance".